Concertul de vineri, 4 martie, aflat sub conducerea dirijorală a maestrului Radu Popa, va debuta cu Concertul pentru violoncel şi orchestră în mi minor, op. 85, de Edward William Elgar. Acest compozitor romantic s-a afirmat în istoria muzicii în mod special prin Variaţiunile „Enigma”, prin marşul „Pomp and Circumstance” şi prin concertul pentru violoncel. Elgar mai este cunoscut şi datorită concertului său pentru vioară, foarte iubit de Yehudy Menuhin, dar spre deosebire de acesta, în principal mai zbuciumat şi pasional, concertul pentru violoncel este mai mult liric şi contemplativ. La premieră, la Londra, în octombrie 1919, Elgar a fost poftit să-şi dirijeze concertul, restul programului urmând a fi condus de un alt muzician. Cum se mai întâmplă în mediile artistice, Elgar a primit un timp de repetiţie foarte scurt, interval în care nu a putut aduce orchestra şi solistul la un nivel acceptabil. Astfel, el a înregistrat un eşec notabil. Doar în 1960, datorită interpretării violoncelistei Jacqueline du Pré, concert înregistrat, lucrarea şi-a câştigat faima meritată, neumbrită de atunci. Ea îşi va continua drumul victorios şi prin interpretarea violoncelistei Cristina Săvescu.

Simfonia a VII-a în la major, op. 92, de Ludwig van Beethoven, va încheia seara muzicală de vineri.

Ea a fost supradenumită de Wagner — apoteoza dansului — datorită melodicităţii sale extraordinare şi plăcerii pe care o oferă auditorului. Cu toate că Beethoven era conştient că surditatea de care suferea era un proces evident, ireversibil şi progresiv, şi-a depăşit starea depresivă reuşind să îmbine excelent elementele clasice cu noile virtuţi romantice ce apăruseră în artă. Această minunată compoziţie optimistă a obţinut de la început un imens succes la public, ba chiar i-a impresionat în mod deosebit pe unii dintre cei mai ostili critici ai săi. Se spune, deşi avem oarecare dubii, că Richard Wagner ar fi dansat fericit pe muzica acestei simfonii, în special la partea a IV-a, pe un aranjament făcut la pian de însuşi Franz Liszt. Este cu adevărat greu să asculţi ultima parte a simfoniei şi să îţi imaginezi că-l ai în faţă pe compozitor, un holtei bătrân, ursuz şi scorţos, cum îl descria pe Beethoven critica vremii. Acest boem răzvrătit, a încărcat toate tiparele sale, deseori conservatoare, cu enormă forţă şi pasiune omenească. De ce muzica lui Beethoven păstrează un ascendent atât de puternic asupra tuturora? Pentru că limbajul său este mereu determinat de elemente de necesitate, de intervenţie dramatică de neînlăturat. El spunea „În simfonie mă simt cu adevărat în elementul meu. Întotdeauna aud în adâncul fiinţei mele sunetele unei mari orchestre”.

 

Mircea Tătaru