Filarmonica „Banatul” Avancronica de concert Vineri 15 Aprilie

Pentru concertul simfonic de vineri, 15 aprilie, maestrul Radu Popa ne propune un program cu totul deosebit — Concertul nr.2 pentru vioară şi orchestră în si major de Béla Bartók şi Suita simfonică „Petruşka” de Igor Stravinski. Să urmărim în continuare de ce aceste lucrări sunt o provocare artistică pentru orchestră şi dirijor deopotrivă. În august 1936, un violonist foarte bun, prieten al lui Bartók, Zoltán Székely, îl roagă pe acesta să compună un concert pentru vioară. Era ca şi cum după atâtea celebre lucrări, era timpul şi pentru o compoziţie concertantă pentru vioară. El nu ştia că în urmă cu 30 de ani, Bartók a compus un concert pentru regina intrumentelor. Lucrarea a fost inspirată de prima regină a sufletului său, Stefi Geyer, o violonistă care i-a luminat viaţa în acei ani. Era în 1907, avea 26 de ani şi un viitor plin de promisiuni. În 1937, când a început lucrul la al doilea concert, Bartók era în culmea forţei sale creatoare. După atâţia ani, el dorea să cunoască cam tot ce s-a petrecut, s-a realizat în domeniul compoziţiilor concertante pentru vioară. I-a cerut editorului său să îi trimită câteva exemple recente de concerte. A primit partiturile concertelor lui Alban Berg, Kurt Weill şi Karol Szymanowski. De mai multe ori el s-a întâlnit cu Székely, în locuri diferite, şi au stabilit detalii pentru noul concert; l-au revizuit de mai multe ori. Planul iniţial era să compună un concert într-o singură mare parte, cu un set de variaţiuni, dar violonistul dorea un concert clasic în trei părţi. Trebuie să spunem că Bartók era un excelent pianist, dar nu ştia deloc să cânte la vioară. Întreaga lucrare este cu adevărat o lecţie informativă despre stilul de compoziţie adoptat la finalul vieţii de marele compozitor maghiar. Prima parte este o uriaşă rapsodie, partea a doua se bazează pe un set de variaţiuni, dintre cele mai reuşite ale vieţii sale, iar partea a treia debutează cu un dans obraznic şi îndrăcit, continuând cu idei din prima parte, reinventate. Cu ultimele măsuri Székely nu a fost de acord. Spunea că o lucrare concertantă nu trebuie să se încheie ca o simfonie. Bineînţeles că prietenul său i-a făcut pe plac. El însă a lăsat două finaluri, unul cu vioara solistă ce urcă glorioasă în forte, şi altul în care doar orchestra încheie lucrarea în fortissimo. Pe partitură scrie că fiecare poate aborda ce final doreşte.

În seara de vineri, concertul va fi interpretat de violonistul Armen Anassian.

I se spunea muzicianul cu 1001 feţe, pentru că nu a putut fi integrat în niciuna dintre şcolile de compoziţie, el trecând cu lucrările sale prin stilul neo-baroc, neo-clasic, expresionism, impresionism, postromantism sau serialism. Este vorba de Stravinski, acuzat mereu de mimetism sau cameleonism, dar trebuie să menţionăm că acest cosmopolitism muzical se datorează şi peregrinărilor permanente survenite în viaţa sa. S-a născut în Rusia, s-a refugiat în Elveţia în timpul Primului Război Mondial, s-a stabilit în Franţa, apoi, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial a emigrat în Statele Unite. Lucrând la „Pasărea de foc” el a avut viziunea unui ritual păgân din vechea mitologie slavă, mai târziu materializată în „Sărbătoarea Primăverii”. La fel, el mărturiseşte într-un material autobiografic că în timp ce compunea două melodii pe versuri de Verlaine, avea în faţa ochilor imaginea unei marionete dezlănţuite care se luptă cu orchestra. Aşa s-a născut Petruşka, un fel de „Pierrot” al ţărilor slave, un Till Eulespiegel, eternul şi nefericitul erou al bâlciurilor din toate ţările. În cazul nostru este vorba de un bâlci rusesc din Joia Mare, în fapt piaţa Amiralităţii din Petersburg, în anii 1830. Compus în 1911, având subtitlul „Scene burleşti în patru tablouri”, baletul Petruşka este o fericită îmbinare între folclorul rus şi muzica populară pariziană şi vieneză. Personajele sunt păpuşa paiaţă Petruşka, o balerină şi un maur, ce trăiesc o dramă de dragoste şi gelozie. Paiaţa este ucisă la final de către maurul gelos, în mijlocul mulţimii agitate. Cum scrie în subtitlu, lucrarea este formată din patru tablouri, dar în timpul concertului nu trebuie să ne concentrăm prea mult la argumentul extramuzical, la subiect, pentru că numai în acest fel muzica poate trăi o viaţă proprie. Subiectul trebuie redus la un pretex, la un simbol iniţial. Sunt foarte multe de spus despre această magnifică lucrare, dar spaţiul unei avancronici este limitat. Pentru a fi cântată şi pe scenă, compozitorul a revăzut materialul baletului, alcătuind o suită simfonică, iar în 1947 a realizat o ultimă revizuire, varianta pe care o vom asculta în sala Capitol.  

Mircea Tătaru